perfecțiunea imperfecțiunii.

încă de când eram copil,exista o variantă perfectă a oricărui lucru,oricât de neînsemnat era; lopata perfectă, păpușa perfectă, cabina de la toaleta perfectă. si-apoi erau acele lucruri si mai neinsemnate,la care nu s-ar fi gandit decat o mica parte; camera murdara perfecta,furnica perfecta, placinta de nisip perfecta.
mi-am amintit toate acestea datorita unei poze ce surprinde momentul unic,plin de fericire,atunci cand ridicam galetusa,la iveala iesind castelul aproape perfect,din nisip umed,"mai de la fund". castelele atingeau vag perfectiunea atunci cand reuseai sa iei nisipul alb "de sub arcuri, care era mai fin decat cel alb pe care calcam.
aceasta actiune atat de inutila ne umplea inima de fericire,copii fiind.
cafenelele de acum erau bordura aceea in forma de cerc pe care numai noi stim cu cate feluri de lichide am udat-o,de care ne vom aminti ca locul in care daca te loveai, aveai,fara niciun dubiu,capul spart,chiar daca tu cazusesi pe mana.
si-nchei aici,pana nu moare bateria odata cu interesul celuia care citeste.